Motorul electric de curent continuu

Nemulţumirea este primul motor al progresului.

Prezentare generala


Motorul de curent continuu a fost inventat în 1873 de Zénobe Gramme prin conectarea unui generator de curent continuu la un generator asemănător. Astfel, a putut observa că maşina se roteşte, realizând conversia energiei electrice absorbite de la generator.

Daca un rotor se învârte între doi poli magnetici stationari, curentul din rotor circula într-o directie pe parcursul unei jumatati de rotatie si în cealalta pe parcursul celeilalte jumatati. Pentru a produce o trecere constanta, într-o singura directie a curentului dintr-un astfel de dispozitiv, este necesara furnizarea unui mijloc prin care curentul rezultat sa aiba acelasi sens pe parcursul întregii rotatii. La masinile mai vechi aceasta este realizata cu ajutorul unor placute colectoare, un inel de metal împartit în doua, montat pe axul rotorului. Cele doua jumatati sunt izolate si sunt bornele bobinei. Perii fixe de metal sau carbon sunt tinute pe placutele colectoare în timp ce acestea se rotesc, conectând electric bobina la fire exterioare. În timp ce rotorul se învârte, fiecare perie intra în contact alternativ cu placutele colectoare, schimbându-si pozitia în momentul când curentul din bobina îsi schimba sensul. Astfel circuitul exterior la care generatorul este conectat este alimentat cu un curent continuu. Generatoarele de curent continuu sunt de obicei folosite la tensiuni mici pentru a evita scânteile dintre perii si placute care rezulta la tensiuni mari. Cel mai mare potential obtinut în general de astfel de generatoare este de 1500 de volti. În unele masini mai noi aceasta inversare se face folosind dispozitive electronice de mare putere, cum ar fi de exemplu diode redresoare.